Sunt momente în care nu importă că e vară sau iarnă,primăvară sau toamnă.Sunt momente în care sunt fericită,simplu.Las vântul să-mi mângâie pletele,vara să-mi simtă trupul fierbinte iar el sa fie alaturi de mine,atunci când am cea mai mare nevoie de fericire.Nu e un copil ca să nu-nţeleagă ce-mi doresc,e un bărbat.Un bărbat care e în stare să mă facă împlinită cu orice preţ.Mă îmbrăţişează mereu ca prima oară,mă sărută pe creştet de parcă aş fi un copil,ştie când să mă certe,să ţipe şi să lovească orice obiect din jurul lui,numai nu pe mine.Nu,în mine n-ar da nici c-o floare.Îşi aruncă nervii peste tot,îşi iese din fire şi e mereu vina mea,da recunosc mereu eu sunt cea vinovată şi tot El are curajul să-şi ceară iertare.Şi după toate astea pleacă,mă lasă singură doar pentru a realiza ce-am făcut,de ce-am făcut şi ce rezultat a avut.Chiar de se întoarce în zece minute,eu am impresia că a trecut o veşnicie.Îşi apropie trupul de-al meu.Mă simt atât de puternică şi în acelaş moment atât de fragilă.Nu mă pot controla şi-mi las sufletul să vorbească pentru mine.El are răbdarea să-mi asculte tăcerea,să-mi şteargă cu grijă fiecare picătură care se rostogoleşte din ochii mei şi apoi să mă ia-n braţe,iar la ureche să-mi şoptească cât de mult mă iubeşte.Am lângă mine tot de ce am nevoie-un suflet iubitor,un soare care străluceşte necondiţionat,dar întotdeauna mi-am mai dorit ceva : Să te privesc ore în şir în întuneric,să simt mirosul profund de vin roşu care-l verşi peste mine,să te văd ca-n ceaţă din cauza fumului de ţigară şi poate ar fi suficient dacă n-ar exista acel "poate".Mereu e loc de mai mult,de mai bine.Pentru asta până la urmă trăim ca să muşcăm din tot câte puţin.Să călcăm peste cadavrul trecutului şi să râdem cu poftă ca nişte copii.Suntem mândri de noi,de ce-am fost şi ce-am ajuns.Suntem aşa cum ne place pentru că am fost ambii sclavii vieţii cândva,ea bătându-şi joc de noi aşa cum îi plăcea ei,astăzi ne batem noi joc de ea.Pentu că e normal să faci ce-ţi place.Să ţipi atunci când eşti fericită şi să nu-ţi pese de rataţii care te cred dusă de-acasă.
Şi cine zicea că pământul nu are margini? Noi,vom găsi cu siguranţă acea frontieră,acel hotar şi vom râde în hohote de cei care nu ne-au crezut ,privindu-i de sus pe nenorociţii care zi de zi,an de an au încercat să ne distrugă fericirea.
Şi eşti în stare să atingi cerul,să mângâi soarele,să zbori chiar de nu ai aripi...atunci când iubeşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu