Atunci când iubeşti.

Sunt momente în care nu importă că e vară sau iarnă,primăvară sau toamnă.Sunt momente în care sunt fericită,simplu.Las vântul să-mi mângâie pletele,vara să-mi simtă trupul fierbinte iar el sa fie alaturi de mine,atunci când am cea mai mare nevoie de fericire.Nu e un copil ca să nu-nţeleagă ce-mi doresc,e un bărbat.Un bărbat care e în stare să mă facă împlinită cu orice preţ.Mă îmbrăţişează mereu ca prima oară,mă sărută pe creştet de parcă aş fi un copil,ştie când să mă certe,să ţipe şi să lovească orice obiect din jurul lui,numai nu pe mine.Nu,în mine n-ar da nici c-o floare.Îşi aruncă nervii peste tot,îşi iese din fire şi e mereu vina mea,da recunosc mereu eu sunt cea vinovată şi tot El are curajul să-şi ceară iertare.Şi după toate astea pleacă,mă lasă singură doar pentru a realiza ce-am făcut,de ce-am făcut şi ce rezultat a avut.Chiar de se întoarce în zece minute,eu am impresia că a trecut o veşnicie.Îşi apropie trupul de-al meu.Mă simt atât de puternică şi în acelaş moment atât de fragilă.Nu mă pot controla şi-mi las sufletul să vorbească pentru mine.El are răbdarea să-mi asculte tăcerea,să-mi şteargă cu grijă fiecare picătură care se rostogoleşte din ochii mei şi apoi să mă ia-n braţe,iar la ureche să-mi şoptească cât de mult mă iubeşte.Am lângă mine tot de ce am nevoie-un suflet iubitor,un soare care străluceşte necondiţionat,dar întotdeauna mi-am mai dorit ceva : Să te privesc ore în şir în întuneric,să simt mirosul profund de vin roşu care-l verşi peste mine,să te văd ca-n ceaţă din cauza fumului de ţigară şi poate ar fi suficient dacă n-ar exista acel "poate".Mereu e loc de mai mult,de mai bine.Pentru asta până la urmă trăim ca să muşcăm din tot câte puţin.Să călcăm peste cadavrul trecutului şi să râdem cu poftă ca nişte copii.Suntem mândri de noi,de ce-am fost şi ce-am ajuns.Suntem aşa cum ne place pentru că am fost ambii sclavii vieţii cândva,ea bătându-şi joc de noi aşa cum îi plăcea ei,astăzi ne batem noi joc de ea.Pentu că e normal să faci ce-ţi place.Să ţipi atunci când eşti fericită şi să nu-ţi pese de rataţii care te cred dusă de-acasă.
Şi cine zicea că pământul nu are margini? Noi,vom găsi cu siguranţă acea frontieră,acel hotar şi vom râde în hohote de cei care nu ne-au crezut ,privindu-i de sus pe nenorociţii care zi de zi,an de an au încercat să ne distrugă fericirea.

Şi eşti în stare să atingi cerul,să mângâi soarele,să zbori chiar de nu ai aripi...atunci când iubeşti.

Dezastru.

Zi de zi avem în preajma noastră-Oameni.Importanţi sau mai puţin importanţi.Apropiaţi sau simpli necunoscuţi.Prieteni sau duşmani.Totul merge bine până când scenariul devine plictisitor,enervant chiar.Actorii par obosiţi iar,spectatorii indiferenţi de ce se întâmplă în jurul lor.Cu toţii sunt într-un fel diferiţi,fiind la fel când vine vorba de ei înşişi.Mă aştepam să mă trădeze un prieten,o colegă,dar nu şi un apropiat.Nu m-aş fi aşteptat niciodată-n viaţă ca voi simţi pe pielea mea cum e să fii trădată într-un asemenea mod.Bun,poate nu m-aş fi simţit astfel dacă n-aş fi auzit totul cu urechile mele.Am avut şi eu prieteni,oameni pentru care m-aş fi sacrificat oriunde,oricând...indiferent de oră sau zi a săptămânii.Am avut şi nu-i mai am.Pentru că nu mai vreau să-i am.Am păşit în altă lume,acolo unde prietenii sunt accesorii demodate.Am greşit atunci când am acordat încredere unde merita acordată indiferenţa,atunci când am vorbit când trebuia de fapt-să tac,atunci când mi-am irosit timpul pentru oameni care astăzi îi egalez cu zero.Lumea nu face decât să se intereseze de viaţa ta,suflă în ciorba altuia uitând să se uite într-a sa.Şi ce bine-i pare celui care a reuşit să afle ceva nou,să scoată o bârfă de ultimă oră sau să se creadă în vogă datorită nivelului ridicat de prostie care-l domină.Şi lasă-i să se înalţe ,eu îi voi privi cât sunt de mici.Datorita oamenilor de acest fel eu am reuşit să devin aşa cum sunt astăzi-puternică,capabilă să ştiu ce-mi doresc şi cu cine-mi doresc.Am ignorat orice tip de prieteni care mi-au ieşit în cale.Am ajuns să-mi fie silă de viaţa pe care am dus-o lângă ei.Astăzi,le mulţumesc duşmanilor că m-au ajutat să ajung mai sus de oricine,mi-au acordat şi-o scară,dar eu am preferat să urc pe umerii lor pătaţi de propriile regrete.Am învăţat să nu plec capul în faţa nimănui,pentru că nu merită.
Şi am învăţat să-L fac să merite ceea ce îmi aparţine mie.Acordându-i căldură şi un loc special în inima mea.Acolo unde nu bate vântul,nu ninge şi nici măcar nu plouă.Acolo unde restul lumii nici nu încearcă să bată la uşă.

   

Luptă-te cu furtuna,calcăţi duşmanii în picioare,fii tu sincer dacă lumea întreagă nu poate.

Gânduri prăfuite.

Viaţa- o ţigară fumată în grabă.Fiecare secundă având un curs firesc.Mai întâi tragi tu din ea şi apoi ea din tine.Te ucide,îşi bate joc de tine iar tu rămâi prins în robia propriei vieţi.Şi simţi podeaua rece cum îţi mângâie trupul.Cum te loveşte cineva de jos,pentru a te ridica.E dură şi prea complicată uneori.Tu,n-ai decât s-o accepţi,s-o judeci şi s-o apreciezi.N-ai decât să-nveţi din toate câte puţin.Să muşti bucata cea mai dulce a existenţei ca atunci când va fi prea târziu să nu regreţi că n-ai făcut-o.
Crezi că întâmplător ti-ai fript atunci când te jucai cu focul ?Crezi că întâmplător a început să plouă când ai ieşit la plimbare fără umbrelă? Fiecare clipă,zâmbet,întâlnire,dezamăgire nu e o întâmplare,e o lecţie.Nimeni însă nu ştie ce subiect va fi la examen,cine-l va lua şi cine va mai rămâne acasa pentru un an.Necesită muncă,multă muncă în ceea ce priveşte înţelegerea corectă a vieţii.Cine nu riscă,nu câştigă.Cine nu reuşeşte să afle misterul,se prăbuşeşte.E simplu.Depinde de tine,cine eşti şi unde-ţi doreşti cu adevărat să ajungi.Ce ţeluri ai şi câte ţi-au reuşit deja.Asta contează.Să-ţi doreşti ceva.Să nu-ţi fie frică de consecinţe.Să mergi cu capul înainte chiar de vântul îţi strică părul abia aranjat.Să nu-ţi pese de ploaia care-ţi şterge rimelul.Să înveţi să cazi în picioare de la o înălţime considerabilă.Şi să râzi cu poftă atunci când lumea-ntreagă va fi la picioarele tale.De-ar fi totul o întâmplare,nimeni n-ar mai fi ajuns aici.Noi trăim pentru a ne împlini sufleteşte,pentru a iubi,pentru a crea,pentru a fi noi înşine.Să ne placă nouă,dar nu celor din jur.Important e să păşim barierele mici,iar pe cele mai înalte să nu le ocolim ci să sărim peste ele.Toate au un rol în viaţa asta.Inclusiv oamenii.Dacă eşti laş şi n-ai putere să lupţi,să-i demonstrezi lumii cât de frumoasă e viaţa te tranformi în scrum şi îţi vei dormi viaţa veşnică într-o scrumieră pătată.Şi numai cei norocoşi vor mai primi o ţigară.
După care-şi vor da seama că şi-ar mai dori una.

                                

                                              Lasă-ţi ţigara aprinsă pe masă şi pleacă...
                                    Aprinde-mi şi-o lumânare să văd cum o să treaca timpul.
                                                                                      


                                                                                                                                   Să nu uiţi de mine.V.

Trăieşte-ţi clipa.

Am stat câteva zile şi m-am tot gândit,cum ar fi dacă mâine ar fi ultima zi.Şi am realizat că trebuie să nu ne dăm bătuţi,nu trebuie să lăsăm mâinile în jos.Pentru că cel care a fost înfrânt într-o bătălie,nu a pierdut tot războiul.Deci,merită să ne bucurăm de viaţă.Pentru că mâine poate să nu mai fie.Există cazuri în care astăzi arde omul ca lumânarea-n plină viaţă şi mâine nu se mai trezeşte,se stinge ca un chibrit nefolositor.Da,ştiu că sună a aberaţie totală,dar...asta e.Eu,am realizat că mai am multe de trăit,de învăţat,de pierdut şi nu în ultimul rând -de câştigat.Până nu fac tot ce mi-am propus,nu mă las bătută.În primul şi-n primul rând TREBUIE să învăţ să gătesc.Nu,nu pentru mine.Pentru El,ştiu prea bine cât de mult îşi doreşte să luăm micul dejun,prânzul şi cina-împreună,ACASĂ.Dar,asta poate să mai aştepte.Că poate uit peste ani  şi m-ai bine învăţ când e momentul.Mai bine spus,când o să-mi fie foame şi mama n-o să mă m-ai cheme la masă.Îmi doresc să vizitez Dubai-ul,clădirile alea nespus de înalte,nisipul fierbinte,lumea aceea arabă,femeile care n-au voie să privească în ochii unui bărbat străin,straiele acelea negre până-n pâmânt,ceva straniu pentru mine.Eu una n-am înţeles niciodată lumea arabă,dar m-a fascinat din totdeauna.Cum poţi să-ţi împarţi soţul cu încă vre-o două,trei,patru soţii??Da,adică bărbaţii au toate drepturile,dar femeile sunt egale,toate fiind roabele soţilor perfecţi.Şi mai vorbesc ei de egalitate,da,soţiile stau în rând pentru a se culca cu bărbatul lor.Şi în fine,îmi mai doresc să sar cu paraşuta,chiar de mi-e frică de înălţime.Vreau să te sărut în ploaie ore-n şir,indiferent cât de mult îmi place ploaia sa nu mă vait că mi-e frig.Mai vreau şi-o văcuţă de pluş pentru colecţia mea şi un acvariu cu piranii.Să-i hrănesc eu zi de zi,să observ caz real,cum acele prădătoare se luptă pentru bucăţica lor.Oamenii au de învăţat multe de la ei,părerea mea.Îmi mai doresc un ineluţ micuţ pe mână şi atât.E tot ce mi-aş putea dori.
Astăzi facem 2 ani şi 3 lunişoare.Tu eşti departe,prea departe.Dar,când vii sărbătorim cu siguranţă.Pentru început m-aş mulţumi c-o îmbrăţişare,iar după cine ştie...Acum sunt singură şi simt că-mi lipseşti.Nu te-aş schimba cu nimic în lume,nici pentru Dubai,nici pentru 100 de ani.
Vreau să le trăiesc pe toate la rândul lor şi numai alături de tine,iubire.

                             

                             Şi totuşi viaţa-i un joc,iar dacă pretinzi să trăieşti...joacă-l frumos.